O perspectivă de viitor asupra imigranţilor

Se discută în ultimul timp chestiunea intrării în Schengen şi cum acest proces se transformă din unul strict tehnic în unul politic. Dacă Olanda a fost până acum reticentă, se pare că Germania şi Finlanda sunt acum cele care se opun cu desăvârşire intrării noastre în această arie. Trecând peste motivele invocate de aceste două state, am recitit ultimele trei MCV-uri, dar de ultimul sunt total dezamăgită. Bruxelles-ul a demonstrat că nu îşi alege cu grijă sursele de informare, ba chiar redactează un raport slab şi doar de dragul de a-l redacta. Nu vreau să scriu acest articol în logica propagandei politice, ci mă rezum la un aspect esenţial care s-a discutat prea puţin şi este aproximativ inexistent pe agenda publică (deocamdată): imigranţii. Printre structurile subordonate ale Ministerului Afacerilor Interne există şi Inspectoratul General pentru Imigrari, instituţie care ar trebui să treacă printr-o serioasă reformă, mai ales pe fondul intrării noastre în Schengen şi implicit pe fondul creşterii numărului de imigranţi. Dar mai multe date le voi detalia pe parcursul articolului.

Ştim foarte bine că odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, ţara noastră trebuia să îndeplinească anumite criterii politice, economice, monetare cât şi juridice, criterii care îi atestau calitatea de membru şi care aveau misiunea de a o adapta şi integra în acquis-ul comunitar. La nivel european, chestiunea migraţiei apare ca o temă ce necesită dezbatere încă din 1985, când se semnează pentru prima dată Acordul Schengen între Germania, Franţa şi Ţările de Jos. Dacă în contextul european, imigraţia intră pe agenda publică în mare parte datorită fluxului de imigranţi din perioada postbelică şi din obligaţia statelor care îi primeau de a-i gestiona responsabil, în România problema imigranţilor devine vizibilă abia după 1989, într-un scenariu în care România devine o „poartă” către Europa Occidentală. Libertatea de mişcare a cetăţenilor Uniunii Europene, gradul din ce în ce mai ridicat de ocupare al forţei de muncă, crearea pieţei unice în urma Actului Unic European din 1986 au determinat în cele din urmă fluxuri de migraţii dintr-o ţară în cealaltă a Uniunii sau chiar din ţările vecine ale Uniunii. Imigraţia în scop de muncă devine în România, cu precădere în ultimii ani, un subiect dezbătut datorită numărului din ce în ce mai mare de cetățeni proveniţi din statele Uniunii sau din state terţe, în cea mai mare măsură din Moldova, Turcia sau China. Conform datelor furnizate de Oficiul Român pentru Imigrări, la 30 iunie 2010 aveau autorizaţii valabile 2253 de cetăţeni turci, 2253 de cetăţeni chinezi şi 661 de cetăţeni moldoveni. (1)

„Migraţia a fost un fenomen prezent în istoria Europei şi totodată o dimensiune a realităţii curente. Nu există o singură ţară europeană care să nu fi fost afectată de mişcări migratoare. Cetăţenii europeni au migrat şi continuă să emigreze din Europa, pe când emigranţii şi refugiaţii din alte părţi ale lumii ajung în Europa pentru a-şi construi o nouă viață.” (2)

„Nu există nicio îndoială că drepturile minorităţilor fac parte din protecţia internaţională a drepturilor omului. […] Drepturile minorităţilor şi drepturile omului nu sunt noţiuni identice. Conceptul de drepturile omului este diferit din punct de vedere calitativ în sensul în care drepturile indivizilor sunt plasate sub protecţie internaţională. În termeni de monitorizare a drepturilor, trebuie să se facă distincţia între protecţia internă (constituţională) pentru toţi locuitorii şi cetăţenii statelor minoritare şi «garanția» internaţională exclusiv pentru membrii anumitor minorităţi. Drepturile omului semnifică exercitarea de bază a drepturilor de bază pentru toţi, în timp ce drepturile pentru minorităţi pot fi descrise ca drepturi speciale recunoscute doar în beneficiul minorităţilor. Şi totuşi, drepturile minorităţilor nu reprezintă nişte privilegii. […] În acest fel, drepturile minorităţilor sunt drepturi ale omului. Drepturile de bază pentru toţi sunt combinate cu drepturile speciale concepute pentru a proteja minorităţile: sunt complementare şi se susţin reciproc.” (3)

„Pluralismul cultural trebuie să se bazeze pe respectul diferenţelor, care implică egalitate, toleranţă şi non-discriminare. Afirmarea identităţilor culturale, valorilor comune şi a istoriei comune favorizează sensul apartenenţei la o comunitate, chiar dacă este o comunitate majoritară sau minoritară, o regiune, o naţiune, un stat sau un continent. Acceptarea diversităţii şi interacţiunea dintre culturi favorizează relaţiile dintre oameni, îmbogăţindu-le viaţa şi determinându-i să răspundă la noi provocări. Nu negarea, ci mai degrabă recunoașterea diferenţelor ţine o comunitate împreună. Fără respectul pentru diferitele comunităţi, se poate ajunge a dezintegrarea, negarea sau dispariţia acestora. În aceeaşi măsură, se poate ajunge la pierderea identităţii şi agresivitate faţă de cei din jur.” (4)

Din punct de vedere istoric, primul „sistem” de protejare a drepturilor minorităţilor apare odată cu Liga Naţiunilor, după Primul Război Mondial. Redesenarea graniţelor, în urma dezintegrării celor trei imperii multinaţionale şi anume Austro-Ungaria, Prusia şi Imperiul Otoman, a pus sub semnul întrebării problema grupurilor naţionale care nu se puteau acomoda sau adapta în noul stat şi care trebuiau să fie protejate de acesta. Dacă perioada cuprinsă între anii 1945-1989 a fost una în care s-a acordat puţină atenţie chestiunii minorităţilor, destrămarea Uniunii Sovietice şi a Iugoslaviei mai apoi vor reprezenta evenimente care vor trage un semnal de alarmă asupra tensiunii provocate între minorităţi. De asemenea, revenirea pe scena politică a organizaţiilor internaţionale va constitui un factor decisiv în tratarea acestor grupuri de risc ca pe o problemă a agendei globale. Elemente precum regimurile dictatoriale, creşterea gradului de ură şi intoleranţă, naționalismul agresiv din ce în ce mai prezent au făcut inevitabile aceste conflicte în care minorităţile nu devin altceva decât nişte victime. Deşi în România problema imigranţilor devine vizibilă abia după 1989, într-un scenariu în care România devine o „poartă” către Europa Occidentală, măsurile concrete care se iau în ceea ce îi privește pe aceştia se elaborează târziu, abia în jurul anilor 2000 apărând diferite norme care reglementau statutul refugiaţilor şi al persoanelor de altă cetăţenie, dar nimic clar şi concis despre drepturile şi obligaţiile acestora, despre cum pot se pot adapta aceştia în societatea românească, la ce instituţii pot apela în caz de nevoie şi alte aspecte care să aibă în vedere integrarea acestora în România. În 2002 OUG nr. 194, definea cadrul prin care sunt reglementate intrarea, ieşirea, şederea şi ieşirea străinilor pe teritoriul României sau de pe teritoriul României, drepturile şi obligaţiile acestora şi măsurile de control al imigraţiei, în conformitate cu obligaţiile asumate de statul român prin documentele internaţionale la care este parte. În 2004, ordonanța nr. 4 va fi cea care va reglementa integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă de protecţie sau un drept de şedere în România, precum şi a cetăţenilor statelor Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European. Treptat, începând mai degrabă cu anul 2006, cu legea 122/2006 cu privire la azilul din România şi în cele din urmă cu anul 2007, primul an al României în UE, în care OUG 55 şi 56 clarificau aspectul încadrării în muncă şi detașarea străinilor pe teritoriul României şi înfiinţau Oficiul Român pentru Imigrări. Utilitatea unui astfel de oficiu se datora unor fenomene precum: „tendinţa de creştere atât în volum cât şi în complexitate a fluxurilor de imigraţie ilegală şi azil datorită evenimentelor care au loc pe plan mondial; creşterea capacităţii de cazare şi îndepărtare a străinilor depistaţi cu şedere ilegală; creşterea capacităţii de procesare a cererilor de azil, precum şi îmbunătăţirea condiţiilor de cazare pentru solicitanţii de azil; extinderea ariilor de implementare a programelor de integrare pentru cetăţenii străini care au un drept de şedere în România; necesitatea creşterii gradului de absorbţie a fondurilor comunitare, precum și din alte surse de finanţare a activităţilor specifice acestor domenii; continuarea şi intensificarea pregătirilor în vederea aderării României la spațiul Schengen; asigurarea participării active, coerente şi unitare la procesul de luare a deciziilor la nivel european în aceste domenii atât de dinamice; continuarea procesului de armonizare a legislaţiei şi procedurilor interne în domeniul migraţiei şi azilului la acquis-ul UE în continuă dezvoltare; implementarea corespunzătoare şi unitară a unor documente comunitare cu aplicabilitate directă la nivel naţional.” (5)

Fluxul de imigranţi la nivel european se datorează acquis-ului comunitar permisiv în ceea ce priveşte circulaţia liberă a persoanelor, bunurilor şi serviciilor, dinamizându-se totodată şi domeniul ocupării forţei de muncă. Începând cu aşa numita Cartă Socială Europeană, adoptată în 1989, al cărei scop este garantarea respectării anumitor drepturi sociale în statele UE în legătură cu piaţa muncii, formare profesională, egalitate de şanse, mediu de lucru şi continuând cu Carta Verde din 1993 şi Carta Albă din 1994 care promovau politici precum asigurarea formării profesionale, măsuri de ocupare a forţei de muncă, egalitate de şanse, educaţie şi training în meserii, forţă de muncă calificată, se încerca o omogenizare la nivelul statelor în aceste domenii, tocmai în sensul dezvoltării antreprenoriatului, dar şi în sensul unei gestionări mai eficiente a cetăţenilor care doreau să migreze dintr-un stat în celălalt. Începând cu anul 1997, cu Tratatul de la Amsterdam, se creează baza legală pentru egalitatea şanselor între femei şi bărbaţi la locul de muncă şi treptat se iau măsurile necesare pentru a combate excluderea socială, punându-se accent şi pe efectele pe care le-ar avea asupra stabilităţii şi creşterii economice, producându-se un echilibru între integrarea economică şi politica de ocupare a forței de muncă. Consiliul Europei, care a avut loc în noiembrie 1997 la Luxemburg, a fost cel care a adoptat „Strategia europeană de ocupare a forţei de muncă”, a căror patru piloni sunt: angajabilitatea, antreprenoriatul, adaptabilitatea şi asigurarea de şanse egale, al căror obiectiv nu este altul decât eliminarea discriminărilor, asigurarea unui tratament optim în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, obiectivul cel mai general fiind o mai bună ocupare a forţei de muncă la nivel comunitar. Odată cu Strategia de la Lisabona în anul 2000, politica socială devine una centrală, obiectivul Uniunii Europene fiind „de a deveni cea mai competitivă şi dinamică economie din lume bazată pe cunoaştere, capabilă de o creştere economică sustenabilă, cu mai multe şi mai bune locuri de muncă şi o mai bună coeziune socială.” (6) Articolul 3 al Directivei numărul 43 din anul 2000 tratează chestiunea egalităţii, precizând dreptul egal în faţa legii şi protecţia împotriva discriminării, care „constituie un drept universal recunoscut de către Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Naţiunilor Unite privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială şi de Convenţiile Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile civile şi politice şi drepturile economice, sociale şi culturale şi de către Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale, la care toate statele membre sunt semnatare” (7), pe cale de consecinţă şi ţara noastră să atingă obiectivele stabilite de această directivă şi să o transpună în legislaţia naţională. România, odată cu aderarea la Uniunea Europeană, a fost obligată să-şi elaboreze politicile publice în conformitate cu normele europene şi cu liniile directoare ale Consiliului Europei, acest lucru reprezentând o precondiţie a aderării.

În ceea ce privește strict chestiunea imigranţilor, „la data de 26 iunie 2007, prin Hotărârea de Urgenţă a Guvernului, nr. 55 şi Hotărârea de Guvern nr. 369 s-a înfiinţat Oficiul Român pentru Imigrări (ORI), prin fuzionarea Oficiului Naţional pentru Refugiaţi (ONR) cu Autoritatea pentru Străini (ApS), din cadrul Ministerului de Interne şi Reformei Administrative. ApS şi ONR erau autorităţile principale din România responsabile pentru gestionarea migraţiei şi azilului, fiecare din acestea având competenţe bine-definite în domeniul migraţiei şi, respectiv, în domeniul azilului şi integrării RTT.

Instituţia nou-creată a preluat responsabilităţile, drepturile şi obligaţiile instituţiilor menţionate, precum şi competenţele pe care Oficiul pentru Migraţia Forţei de Muncă le avea în domeniul acordării de documente care atestau dreptul legal de muncă al imigranţilor. Astfel, toate prevederile incluse în legislaţia naţională în vigoare, care fac referire la ONR şi ApS, se aplică in continuare şi ORI.

Pentru a îndeplini sarcinile specifice, ORI cooperează cu alte autorităţi centrale şi locale şi a încheiat acorduri de cooperare cu organizaţiile internaţionale şi cu câteva ONG-uri care îşi desfăşoară activitatea în domeniul azilului şi integrării persoanelor, aşa cum sunt denumite în Decizia 435/2007/CE.” (8) Actualul Inspectorat General pentru Imigrări „este organizat şi funcţionează ca structură de specialitate a administraţiei publice centrale, instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor în baza Legii nr. 118/2012 privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 18/2012 pentru modificarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 9 iulie 2012.” (9)

„La data de 30.09.2010 au fost înregistraţi în România cu şedere legală 59358 de străini, dintre care, 49282 cu şedere temporară şi 10076 cu şedere permanentă. În funcţie de ţările de origine, cei mai mulţi străini cu şedere temporară sunt din Moldova – 17.091, Turcia – 7179 şi China – 4752, iar în ceea ce priveşte străinii cu şedere permanentă, cei mai mulţi sunt din China – 2360, Turcia – 1864 şi Siria – 993. Numărul străinilor rtt care deţin un permis de şedere permanentă se situează ca dinamică relativ în aceleaşi cadre în ultimul deceniu, se înregistrează o scădere în perioada anilor 2004-2006 şi are loc o creştere în anul 2010. După intrarea României în UE se amplifică schimbările produse în compoziţia fluxurilor migratorii cauzate de alinierea legislaţiei româneşti la cea comunitară. Se observă pe de o parte trenduri crescătoare ale migraţiei cetăţenilor din ţările terţe care vin în România în scopul reunificării familiale sau sunt membrii de familie ai cetăţenilor români, studii şi pentru muncă, dar pe de altă parte are loc o scădere consistentă a numărului de imigranţi cu scopul de a începe o afacere, sau pentru scopuri comerciale. Din punct de vedere al scopului pentru care străinii au obţinut un drept de şedere temporară, cei mai mulţi erau membri de familie ai cetăţenilor români-20.863, în scop de studii- 12.587 şi angajare – 6.951.” (10)

Ei bine, dacă până acum, teoretic, am fi fost pregătiţi pentru un oarecare flux de imigranţi, intrarea în Schengen ar trebui să ne responsabilizeze şi mai mult. Dintr-o paletă largă de imigranţi pe care am reuşit să-i chestionez, majoritatea acestora sunt extrem de nemulţumiţi chiar de primul lor contact cu Inspectoratul General pentru Imigrări, de personalul nespecializat al acestora, de întârzierile în ceea ce priveşte elaborarea documentelor. Aceşti oameni se află în aceeaşi situaţie ca românii noştri din Italia sau Spania (bineînţeles numărul diferă cu mult), dar cert este că lor cu siguranţă nu li se oferă facilităţi, cu atât mai puţin în domeniul inserţiei pe piaţa muncii. Trebuie să ne gândim la faptul că tot cei care lucrează legal au şi aportul lor la PIB-ul României, nu? Ca să nu mai menţionez că nu au drept de vot.

Recunosc că gândesc probabil în perspectivă, dar la un moment dat aceste antagonii politice şi intervenţii la Bruxelles se vor diminua, iar toate acele puncte efectiv „azvârlite” pe nişte foi, tratate superficial şi invocate incorect vor fi de domeniul trecutului. Iar acel moment va fi esențial pentru gestionarea eficientă a celor care vor dori să ne treacă graniţa.

____________________________________________________________________________________

(1) Şerban, Toader, Ana Smirna, Ovidiu Jurca, Diana Cernat, Reprezentare sindicală pentru muncitorii imigranţi din România, Studiu asupra imigraţiei în România, Institutul European, Bucureşti, 2011.

(2) Jan, Niessen, Diversity and Cohesion – new challenges for the integration of immigrants and minorities, prepared for the Council of Europe, Directorate General III – Social Cohesion, Directorate of Social Affairs and Health, Council of Europe Publishing, 2000, p. 22.